În urma campaniei denigratoare și a afirmațiilor calomnioase formulate de Asociația Declic la adresa Ministerului Justiției, preluate de mai multe mass-media, Ministerul Justiției face următoarele precizări:

A. Procedură

1. Ministerul Justiției a sprijinit și sprijină în continuare orice demers instituțional sau legislativ care combate fenomenul agresiunilor sexuale împotriva minorilor.
2. Ministerul Justiției va sprijini astfel de demersuri legislative în măsura în care ele nu sunt afectate de grave erori de tehnică legislativă, care pot submina însuși scopul urmărit prin respectivele demersuri/ proiecte legislative.
3. Proiectul L494/2021 Propunere legislativă pentru modificarea și completarea Codului Penal conține, din păcate, grave deficiențe din punctul de vedere al tehnicii legislative, după cum vom arăta în continuare.
4. Punctul de vedere al Ministerului Justiției, dacă este în prealabil însușit de Guvern, asupra oricăror propuneri legislative are preponderent caracter tehnic, nu poate bloca procedura parlamentară (de adoptare sau de respingere a unei inițiative legislative parlamentare), având rol consultativ. Ca atare, prin punctul său de vedere, Ministerul Justiției nu „blochează o lege care ar proteja copiii împotriva agresorilor sexuali”, așa cum fals se afirmă în acuzația calomnioasă la adresa Ministerului Justiției, Parlamentul, în calitate de unică autoritate legiuitoare a țării, putând adopta – indiferent de punctul de vedere comunicat de Guvern - orice soluție asupra propunerii legislative.
5. Ministerul Justiției nu a comunicat încă un punct de vedere oficial asupra proiectului, în ședința comisiei parlamentare care a dezbătut proiectul. Poziția Ministerului, exprimată la nivel de reprezentant tehnic, a fost aceea de a indica constructiv textele care, din punctul de vedere al tehnicii legislative, prezintă deficiențe și trebuie îndreptate.

B. Pe fondul proiectului

1. Codul penal, în forma sa actuală, nu exclude, ci face posibilă încadrarea unei fapte săvârșite asupra unui minor drept viol, atunci când ea constituie o astfel de infracțiune [a se vedea art. 218 alin. (1) ultima teză CP]. Aprecierea asupra acestui aspect are loc prin raportare la fiecare cauză concretă în parte, organul judiciar fiind cel mai bine poziționat (și, de altfel, singurul în măsură) să determine, inclusiv ca urmare a dispunerii unei expertize medico-legale psihiatrice, dacă minorul avea discernământul necesar pentru a emite un consimțământ valabil. Propunerea legislativă transfera această apreciere în sarcina legiuitorului, care nu ar putea-o face decât apelând la generalizări de la care nu se poate deroga (anume că toți minorii care nu au împlinit 16 ani nu au discernământ). Această generalizare [valabilă doar în anumite cazuri particulare (minorii cu vârstă foarte fragedă), însă inexactă pentru toate celelalte] ar fi implicat asumarea unei marje de eroare, pentru situațiile în care norma de drept nu corespunde situației de fapt concrete, cu consecința calificării drept viol a unor fapte care nu prezintă caracteristicile acestei infracțiuni.
2. Contrar celor susținute în comunicatul Asociației Declic, legislația penală română reglementează vârsta consimțământului sexual, ca regulă, la 16 ani și, în situații particulare, la 18 ani. Consimțământul unui minor sub această vârstă este considerat viciat sau, după caz, inexistent și fapta va constitui infracțiune [act sexual cu un minor (art. 220 CP) sau, după caz, viol (art. 218 CP)]. Împrejurarea că astfel de fapte nu constituie, în toate cazurile, infracțiunea de viol, a fost îndelung certificată de practică, fiind un element constant de politică penală fundamentată pe doctrină și jurisprudență consacrată.
3. Eronat se susține, de asemenea, de către Asociația Declic, faptul că România ar fi „singura țară din Europa” care a ales o astfel de opțiune de reglementare: e.g. Codul penal italian consacră, în mod similar, infracțiunile de violență sexuală [art. 609-bis - Violenza sessuale], respectiv act sexual cu un minor [art. 609-quater - Atti sessuali con minorenne]; totodată, Codul penal elvețian prevede și el infracțiunile de act sexual cu un minor (art. 187), respectiv viol (art. 190), precum și alte incriminări adiacente, într-un mod care nu diferă substanțial de reglementarea din Codul penal român.
4. Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului la care se face referire în comunicatul Asociației Declic, din cauza M.G.C. împotriva României, reclama – în realitate - o problemă de aplicare a legii, arătându-se în mod expres împrejurarea că „Codul penal român (...) definește violul într-un mod care nu diferă semnificativ de formularea existentă în legile altor state membre” (par. 63) și că „problema se află în practica instanțelor” (par. 65). Concret, s-a constatat faptul că instanța nu a luat în calcul concluziile expertizei psihiatrice asupra victimei, concluzii care arătau că minora nu avea suficient discernământ, ca urmare a vârstei fragede.
5. În ceea ce privește soluțiile organelor judiciare prin raportare la cauze concrete, Ministerul Justiției - în virtutea principiului constituțional al separației puterilor în stat – nu are competența de a interveni. Situații precum cele prezentate uneori în mass-media sunt dintre cele excepționale/extreme, dar, potrivit principiilor de tehnică legislativă, normele de incriminare trebuie să prezinte suplețea necesară pentru a permite organelor judiciare să fie aplicate în mod corespunzător atât în aceste situații extreme semnalate, cât și în celelalte tipuri de spețe. Or, reglementarea actuală prezintă deopotrivă fermitatea și suplețea necesare pentru a se adapta fiecărei situații în parte, caracteristică pe care soluția din propunerea legislativă în discuție nu o îndeplinește. După cum spunea marele profesor V. M. Ciobanu, eroarea frecventă care se face în aplicarea legii este aceea de a încerca să introduci realitatea în norma juridică, în loc să aplici norma juridică realității. Aceasta este, în esență, arta de căpătâi a magistraturii, care nu poate fi suplinită de modificări legislative punctuale rigide și necorelate cu ansamblul reglementărilor din care fac parte.
6. Avem serioase dubii cu privire la afirmaţia Asociației Declic conform căreia motivul pentru care România „a ajuns (...) pe primul loc în Uniunea Europeană la numărul de copii abuzați sexual și la numărul de minori traficați” este acela că legiuitorul nu a instituit prezumția absolută a lipsei de discernământ a minorului sub vârsta de 16 ani, prin calificarea automată a oricărui act sexual cu o persoană mai mică de 16 ani ca viol.
Considerăm că, pentru soluționarea eficientă a unei probleme, un prim şi extrem de important pas este identificarea corectă a cauzelor acesteia. Or, îndreptarea atenției publice exclusiv asupra unei pretinse lacune legislative, ignorându-se cauzele reale ale fenomenului, fac posibilă propagarea acestuia.
În acest context, atragem atenția asupra faptului că înăsprirea legii penale, oricât de departe ar merge, nu poate suplini aspecte precum activitatea de aplicare eficientă a acesteia în practică ori alte tipuri de măsuri de prevenție care trebuie luate împotriva acestui fenomen social (educative, social-economice etc.).
7. Ministerul Justiției împărtășește îngrijorarea legiuitorului primar, a opiniei publice și a sistemului judiciar în ansamblu cu privire la infracțiunile contra libertății și integrității sexuale a minorilor. Reține, însă, faptul că – potrivit Raportului Inspecției judiciare, declanșat de CSM și ca urmare a sesizărilor făcute de Ministerul Justiției – „s-a constatat că, în cele mai multe dosare penale având ca obiect sesizări formulate după data pronunțării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza M.G.C. împotriva României, au fost dispuse și efectuate expertize psihologice (n.n. psihiatrice) asupra victimelor minore în vederea identificării indicilor de comportament al copilului abuzat” (pag. 285 din Raport) și că, spre deosebire de situații similare în care fapta a fost încadrată ca act sexual cu un minor, cazurile în care instanțele s-au folosit de expertiza medico-legală psihiatrică au fost apreciate drept viol (pag. 310 din Raport). În acest context, Ministerul Justiției are rezerve cu privire la necesitatea și oportunitatea modificării legislației în scopul înlăturării unor posibile aplicări (particulare) eronate ale legii.
8. În plan extins, acest proiect se înscrie în tendința generală de a blama legea și, din păcate, de a o modifica intempestiv pentru a suplini deficiențele care țin de aplicarea ei în concret, superficialitatea unor anchete și judecăți ș.a.m.d. După cum am arătat, modificarea legislativă nu suplinește aceste deficiențe de aplicare a legii.

În concluzie, indiferent de natura argumentelor în cadrul acestei dezbateri, susținerea Asociației Declic potrivit căreia Ministerul Justiției „blochează” adoptarea proiectului este inexactă și vădește necunoașterea procedurilor parlamentare sau ignorarea lor, posibil cu bună știință și rea-credință.